Candva in secolul al XX-lea, sarea a devenit „persona non grata” a condimentelor. Brusc, s-a crezut ca sarea este un fel de baubau care ne infunda arterele si ne ridica presiunea arteriala la un nivel incredibil, astfel ca lumea a inceput sa reduca sau chiar sa elimine consumul de sare. Totul „multumita” unui tip: Lewis Dahl.
Legatura dintre sare si tensiunea arteriala se vehicula inca din 1904, dar teoria nu a devenit populara pana in anii 1970, cand Dahl, membru al Brookhaven National Laboratory a anuntat ca a descoperit „fara ambiguitate” ca sarea este cauza hipertensiunii. Care erau probele lui „fara ambiguitate”? Destul de simplu: dandu-le unor soareci de laborator o doza de sare zilnic, le-a crescut tensiunea arteriala.
In 1976, rectorul Universitatii Tufts, Jean Mayer, a declarat sarea „cel mai periculos aditiv alimentar”, senatul american recomanda scaderea consumului de sare cu 85%, iar „The New York Times” dadea vina pe sare pentru „tensiune arteriala, boli de inima si rinichi, infarct”. Sarea nu se mai multumea cu provocarea tensiunii arteriale – aceasta devenise incarnarea unui demon in mancare, bantuindu-ne intregul organism.
O singura problema, totusi: pentru a induce acea tensiune arteriala in soarecii mentionati anterior, Dahl le-a dat – stati sa-mi scot calculatorul – cu 15.000% mai mult sodiu decat consuma un american in medie. Studii mai recente nu au reusit sa gaseasca o legatura intre sare si tensiunea arteriala, ba chiar mai mult, s-a descoperit ca avem nevoie de sare pentru a trai.
Oamenii de stiinta inca mai cauta raspunsul, pentru a afla ce anume provoaca aceasta boala – poate e sarea pentru unii oameni, poate doar unele tipuri de sare. Dar este un motiv de ce la cativa ani auzim replica „Nu mai mancati ….!” si anume, stiinta mancarilor este foarte complicata. E greu de deslusit ce probleme apar din cauza dietei vs genetica.
